Words

Unde ești, copilărie?

De cele mai multe ori, este bine să ne axăm pe priorități. Eu cam asta fac, de când mă știu. Tocmai acesta este motivul pentru care am lipsit puțin de pe blog, pentru că prioritate în acest timp mi-a fost examenul de ieri, examen prin care voi reuși să ajung din nou la copiii mei, pentru a-i lăsa cu bine în clasa a V-a. Abia aștept să-i revăd și să-i strâng în brațe, pentru că am cei mai frumoși prieteni de pe pământ!

Și pentru că știți deja cât iubesc copilașii, dintr-un alt articol pe care vă invit să îl recitiți sau să îl citiți, dacă nu ați făcut-o până acum: https://alexandrapricop.wordpress.com/2018/07/04/cea-mai-iubita-dintre-pamanteni/#more-130

O să vă spun ce am observat în ultimele zile, în care nu am mai scos un cuvânt pe blog…

Săptămâna trecută, Miercuri – 22 August, am venit de la manichiură, iar în stația de troleibuz la care eu cobor pentru a merge acasă, aud mai multe fluierături provocate de un fluier. Nimic interesant până acum, mă gândeam inițial că este doar un polițist care își face meseria. Problema era alta, atât eu, cât și oamenii care așteptau la trecerea de pietoni, ne uitam ba în stânga, ba în dreapta, să vedem unde este polițistul, pentru că „dânsul insista să fluiere”… dar nimeni nu l-a văzut. După ce am trecut pe cealaltă parte, am zărit trei băieți de 6-7 ani, care se distrau de mama focului. Copilașii erau pe niște scări și „dirijau circulația” pe scările respective, ca niște polițiști adevărați, folosindu-se inclusiv de mișcarea mâinilor, pentru a-i îndemna pe oameni să circule. Unul dintre copii, avea fluier și el era cel care fluiera, fără a se opri măcar un minut. I-am văzut și dintr-o dată ziua mea era mai bună, pentru că mi-am dat seama că aceasta este copilăria adevărată, care nu implică telefoane, tablete etc. M-au făcut să zâmbesc, nu doar pe mine, ci și pe alți oameni care erau în trecere prin zonă. Am povestit această întâmplare la 3 persoane, în 5 minute, pentru că m-a făcut fericită și eram sigură că pot transmite această fericire, povestindu-le și celor apropiați mie. Acum a venit și rândul vostru, dragii mei cititori!

Rar, se întâmplă să ajung la McDonald’s, pentru a-mi cumpăra un sandwich care îmi place. Ieri, din lipsă de timp, fiind plecată de acasă de la 07:40 până la 21:30, am ajuns la acest restaurant de tip fastfood. Mi-am cumpărat mâncarea și m-am așezat la masă. Lângă masa mea, era o altă masă, unde erau așezate două fetițe de maxim 8-9 ani, singurele. Și-au cumpărat fiecare câte un meniu, și înainte de a începe să mănânce, una dintre fetițe a făcut o fotografie la meniuri. După un minut a mai făcut una, sesizând că nu se vedea bine meniul în fotografie. După această fotografie a urmat un selfie cu cea mai bună prietenă. Și puțin mai târziu… a mai făcut o fotografie, când deja au început să mănânce, tot la meniu. A urmat Instagram – o fotografie, două… + nelipsitele hashtag-uri. Și pe lângă toate astea… au urmat discuțiile „specifice vârstei”: „La ziua mea am strâns 20 de milioane, mai am încă 10 milioane… Vreau să-mi schimb telefonul, pentru că e spart ecranul și nu-mi place.” / ”Știai că iphone 8 e mai bun decât iphone X?” / „Eu vreau să-mi cumpăr un iphone.” / „Eu o să-mi cumpăr un telefon ca ăsta (îi arată poza celeilalte fetițe).” / „Asta e P20. Eu vreau iphoneeee”.

Și uite așa, am rămas eu fără cuvinte…

Tot legat de o întâmplare de la McDonald’s… cu câteva săptămâni în urmă, am mers pentru a-mi cumpăra un sandwich, iar când am ieșit afară am văzut un bebe de 1 an și ceva, care abia a învățat primii pași, cu sandwich-ul în mână… Și crește copilul mare, poate cu o greutate necorespunzătoare vârstei și ne întrebăm de ce e așa, de ce are probleme de sănătate etc.

Nu e vorba despre McDonalds aici. Și eu mai mănânc rar, pentru că știu că nu este sănătos. Important este să-ți găsești un echilibru și să nu faci excese, totul pentru a fi sănătos. Asta ca o mică paranteză…

Mă bucur să văd copilași care se joacă afară, pentru că în ziua de azi, parcă este pe cale de dispariție acest lucru. Mă bucur să văd copii care se joacă jocurile copilăriei sau cu jucării și au discuții potrivite vârstei. Mă tem că dacă le-aș fi întrebat pe fete de elastic sau de baba oarba, nu cred că primeam răspunsul pe care doream să îl aud, ele probabil neștiind aceste jocuri frumoase. Îmi e dor să văd copilași la bloc care aleargă, se joacă de-a v-ați ascunselea, șotron, scriu cu cretă colorată sau desenează asfaltul. Jocurile pe televizor (Xbox), jocurile de pe telefon și tabletă primează în fața jocurilor cu care noi, cei mai mulți, am fost obișnuiți.

Unde ești, copilărie? Doar întreb, fiindcă rar te văd în parc sau la bloc. Mai mult te văd pe Instagram, Facebook, Snapchat sau mall-uri…

Tu ce părere ai? Unde e copilăria? Ești pro sau contra telefoanelor inteligente la copii cu vârste fragede?

 

Cu drag,

Alexandra

Reclame

4 gânduri despre „Unde ești, copilărie?”

  1. Ai mare dreptate, când ies în parc văd copii de 8/10 ani cu telefoanele în mână, în loc să se joace sau să socializeze cu ceilalți copii. Păcat, copilărie ca a noastră nu cred că mai există. Cel putin eu când eram mică trebuia să se roage mama de mine să vin în casă, toată ziua eram afară să ma joc șotronul, ratele și vânătorul, ascunselea etc.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.